Şerban e student, aproape absolvent. Şerban are cea mai frumoasă pisică albă din tot Cişmigiul. Şerban e unul dintre noi. Singura diferenţă e că scriiturile lui, aka romane, îi aduc recunoaştere şi premii la o vârstă la care mulţi dintre noi încă mai copilăresc.  Şerban este cel mai tânăr scriitor premiat de Uniunea Scriitorilor din România într-un concurs de manuscrise.

În primul rând ar trebui să știm câte ceva despre Google. La o primă și foarte scurtă analiză el va afișa un număr aproximativ egal de rezultate deopotrivă pentru cel mai profund dramaturg român în viață și o vedetă a webului 2.0 românesc, descoperit de cocalari.com și promovat de Antena1. Unul e Matei Visniec și celălalt e Fernando de la Caransebeş. Momentan nu cred că ar trebui să se știe prea multe despre Șerban Anghene, întrucât informațiile de felul acesta nu ajută pe nimeni. Mai bine am afla despre cum putem descoperi medicamente care pot trata complet cancerul sau epilepsia. 

Am avut, să le spunem, zile de profundă mâhnire. Și asta se întâmpla în clasa a 12-a. Cred că orice tânăr cunoaște presiunile care vin, în special din partea părinților, și care s-ar traduce în dictoane de genul „N-ai să ajungi nimic în viață dacă nu iei notă mare la BAC, alege-ți o facultate care să-ți asigure o pâine” și altele de felul acesta. Toate acestea mi-au amplificat dorința de a încerca să scriu un nou roman după cel extrem de prost și implicit nepublicabil pe care l-am ouat la 16 ani. Imediat ce am dat BAC-ul, m-am apucat de scris. Cu tot cu corecturi a durat până pe la începutul anului II. Cu ajutorul criticului Constantin Stănescu am intrat în contact cu editura Dominor. Cartea a fost gata cu o zi înainte de lansare, care a avut loc pe 19 iulie în Biblioteca din Cișmigiu. Băiatul de pe copertă este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, iar câinele aparține vecinului de la 1. La un moment dat mi-am văzut cartea și la Cărtureşti, asta ca să vorbim și de tarabă. Altă tarabă ar fi standul editurii de la târgul Gaudeamus. Dar intenția mea nu a fost tocmai aceea de a o bate pe Rowling la vânzări.

Mi-a dat foarte multă încredere, de care aveam nevoie într-un moment de oboseală. Când un scriitor cu 30 de ani mai încercat decât tine îți spune că scrii piese de teatru mai bune decât cutare sau cutare autor consacrat din România, simți că nu ești ultimul tembel. Iau în calcul posibilitatea covârșitoare ca el să se fi înșelat sau ca părerea lui să mai fie împărtășită de încă doi șoferi de taxi de pe întreg globul, dar lucrul ăsta îți dă curaj să continui. Ca în jocurile pe calculator când dai de health boost. Oricum nu voi da quit până nu ajung să salvez prințesa. 

Artist își spune și Costi Ioniță, artist se cheamă și pictorul Andrei Călinescu de care probabil nu ați auzit și care la un moment dat, printre altele, a lucrat la restaurarea bisericii Stavropoleos din București. Probabil că Ioniță nu va muri de foame, chit că va promova pe portativul nemuririi câte o trupă de adolescențe pe zi. Dacă cei din a doua categorie vor muri de foame, atunci se poate spune că artiștii vor muri cu totul.

Evident că și una și alta. Făcând ceva care-ți umple sufletul și mintea, te bucuri de un avantaj. Sunt foarte grăbit și lacom și ăsta e un mare dezavantaj. Poate că ar fi de dorit să șed mai mult pe margine, să citesc și să reflectez. Pe de altă parte, Cehov spunea că cel mai bun antrenament pentru un scriitor e scrisul. Și eu rareori l-am abandonat de când am învățat să scriu. 

Dragostea mea pentru tatăl meu rămâne inexplicabilă ca orice dragoste veritabilă. N-am simțit niciodată un generation gap semnificativ față de niciunul din părinți. Poate și fiindcă n-am fost prea rebel și nici n-am suferit crize de personalitate care să se soldeze cu schimbarea culorii la adidași. Tata a rămas eroul meu în registrul infantil în care copiii de grădiniță se laudă că „Tatăl meu îl bate pe tatăl tău”. Dar cartea este o ficțiune. Ea se dedică taților și fiilor în general și sunt încredințat că se poate mula mai mult sau mai puțin pe orice relație între tată și fiu, după intensitatea și fluctuațiile cu care aceasta este trăită.

Intenționez să plec în Marea Britanie la un master pe dramaturgie, sau „scris pentru scenă”, cum se cheamă mai nou. Este adevărat că nu există facultate de scriitori, dar un astfel de program m-ar ajuta să înțeleg mult mai bine relațiile existențe între dramaturg-regizor-actor-public într-o piață culturală matură și cât se poate de deschisă. 

Dacă romane îmi permit să scriu, nu-mi permit încă să consider că vreo vorbă care-mi aparține ar putea fi considerată de duh. De aceea, mă voi mărgini la a-l cita pe Hagi, via Radu Paraschivescu „E mult de muncă, avem mult de muncit și trebuie să muncim mult.”